Pe bicicletă prin masivul Vlădeasa

Una din turele plăcute pe bicicleta a fost raita pe masivul Vlădeasa. Acești munți fac parte din grupa Apusenilor, Carpații Occidentali. Înălțimea maximă a acestui masiv este de 1836 de metri.  Aș fi spus vârf dar e impropriu, având în vedere că e mai degrabă un platou aici. Foarte asemănător cu Muntele Mare. Și ca o curiozitate, ambele ocupă locurile 2 și 3 ca altitudine în topul vârfurilor din Carpații Occidentali. Pe primul loc se situează masivul Bihor cu 1849 de metri altitudine, în Vârful Bihor (Cucurbăta Mare).

Am avut în această tură o diferență de nivel de peste 830 de metri. Pe românește e de tras ceva, nu glumă. Dar e frumos peisajul și merită cu prisosință!

Tura efectivă a început din satul Răchițele, paralel cu Valea Stanciului. Până aici am venit cu bicicleta în portbagajul mașinii. Da, știu. Mi-ar trebui un suport de biciclete, dar parcă e mai aventuros așa. 😛

Cum spuneam, mi-am lăsat mașina în sat și am început pedalarea spre vârf. Era ora 8:20. Din sat sunt vreo 5-6 km până ajung la superba cascadă Vălul Miresei. O minunăție, nu alta!

Dar despre ea vorbim separat, în alt articol. Fac 2-3 poze aici și continui traseul. După câteva minute de pedalat am 2 opțiuni. Ori o iau pe lângă Pietrele Albe dar mă dau jos, ori ocolesc mult urmărind drumul forestier.

Clar, aleg ultima variantă pentru a mă bucura de drumeția pe  bicicleta. Zona este superbă, pare liniștită dar cam defrișată pe alocuri.

Îmi scald ochii pe dealuri, brazi și mă bucur de un timp ce se anunța călduros și senin. Pedalez sistematic aproape doar în urcare. Contrar voinței mele de a ajunge în șa până pe vârf, am fost nevoit să mă dau jos de 2 ori de pe bicicletă.

Prima piedică, a constat într-un semi atac al câinilor ciobănești, ce m-au surprins cam pe la jumătatea traseului. Urcând susținut, dintr-o dată aud lătrat puternic și parcă de nicăieri s-au năpustit spre mine vreo 6-8 câini ciobănești. Clar, frânez brusc și sar rapid de pe bicicleta.

Nu remarcasem în efortul meu turma de oi ce păștea pe latura stângă a potecii. Partea bună a fost că toți câinii s-au oprit la 1-2 metri de mine. Lătrau incredibil de tare și îmi amintesc și acum că le vedeam saliva scurgându-se de pe canini. Nasol moment. Ce să faci în așa situații?

Am început să vorbesc cu ei, dar scrutam zona să văd dacă e și vreun cioban pe acolo. După vreun minut, ce mi s-a părut a fi 10, apare și ciobanul. Relaxat, fără griji, de zici că nu auzea hărmălaia făcută de câini. Bravo omule! Mă gândesc în sinea mea: oare poți veni mai încet de atât?

Aspect deloc de neglijat, e că ciobăneștii noștri, la vederea oierului s-au apropiat de mine până chiar am fost atins cu botul de unul… M-am gândit că nu scap nemușcat de data asta, dar chiar atunci s-a auzit vocea ciobanului și au bătut în retragere. Pfuu! Bună treabă. Periculoși câinii ăștia de stână. Deși ciobanul m-a văzut clar că sunt ciclist, nu-mi prea explic ce aștepta ca să le vorbească mai repede. În fine.

A doua piedică a fost ultima pantă spre vârf; înfiorătoare, chiar imposibilă să încerci să o cațeri pe bicicleta. Așa că pune-te Cristi la împins căluțul.

Îmi amintesc că mi-am rupt și tenișii pe aici. O pantă ce-mi amintea de Arpașu Mare din Făgăraș. Dar priveliștea de sus, remarcabilă. De aici începe platoul Vlădesei.Până la stație mai faci 2 minute pe bicicleta. Un moment de respiro, căci tocmai am cucerit al doilea vârf din Apuseni. Poza de profil e grăitoare. 🙂

De la stație mă întorc spre panta menționată și realizez că e mult prea abruptă să  o cobor cu GT-ul meu, deși las șaua jos de tot. Mi-ar fi trebuit un cadru mai potrivit pentru astfel de coborâri și poate nici așa nu aș fi reușit. Mă rog, parcă nu am dorit să risc inutil. Așa că o cobor la fel cum am urcat-o. Pe lângă, că pare mai sănătos.

Am și un companion alături de care îmi fac o poză memorabilă.

Odată ajuns jos, în apropierea Pietrelor Albe, încalec bicicleta și o iau la vale paralel cu acestea.

Nu mai voiam să dau iar de câini. Plus că traseul pe aici e mai scurt. Dar asta e o zonă plină de stânci, bolovani aruncați peste tot, gropi și pietriș. Trebuie atenție maximă că e periculoasă treaba.

Oamenii care fac traseul către vârf urcă pe aici. A fost impresionant cum am coborât în viteză. Săreau pietrele de sub roțile bicicletei. Simțeam adrenalina prin vene și o stare de libertate. Satisfacție totală. Mai ales că am auzit și exclamări de genul: Uau! Urcau destui oameni și se opreau din mers să se uite cum cobor eu.

Îndată am fost jos la intersecția cu poteca pe care am urcat. Cred că 2-3 minute a durat coborârea. Cum ziceam, traseul e mult mai scurt. De aici drumul poate fi făcut de oricine iubește bicicleta. Nu mă mai opresc la cascadă, ci fac ultimii km direct la mașină ca să mănânc și pornesc apoi spre Cluj.

De menționat că doar acasă am observat că pe spate cauciucul se tăiase destul de rău. Se vedea deja camera pe vreo 2 centimetri. Așa că a fost nevoie să-l schimb. Am avut rezerve, bine că nu a cedat pe coborâre. 🙂

Totul a durat undeva la vreo 4 ore până pe Vârful Vlădeasa. Pauză vreo 30-40 de minute aici. Pe lângă bicicletă vreo 30 de minute și alte 50 până mă aflam în mașină. Deci în juma de zi se poate face tura.

Global, o ieșire pe bicicleta incitantă, cu peripeții și amintiri diverse.