Ture pe bicicletă – Muntele Mare
Spun ture pe bicicletă deoarece am avut câteva tentative eșuate de această dată. Să vă explic.
Făceam pentru prima oară acest traseu pe bicicletă prin vara lui 2015. Se preconiza o zi superbă și era păcat să nu profit. Pe jos mai făcusem traseul, deoarece vin aproape anual pe aici. E unul din locurile superbe ale Apusenilor unde poți să te dai pe bicicletă prin tot felul de locuri. Sunt diverse trasee prin zonă. E chiar frumos și merită. Singurele condiții sunt să ai puțin antrenament și o bicicletă acceptabilă.
Natura e minunată aici și dacă e vară eu am motive suplimentare să vin prin locurile acestea: mă uit după animale. Nu mă satur să caut șerpi prin excursii și drumeții, iar Muntele Băișorii se prezintă perfect la acest capitol.
Ce-mi place mult la Vârful Muntele Mare (clic pe nume pentru detalii despre vârf), e că pot urca pe bicicletă până la unitatea militară. Drumul până sus pe platou este accesibil cu puțin antrenament. Doar ultima urcare e mai solicitantă.
Ca și durată, am făcut circa o oră și jumătate până acolo, cu pauze de poze și admirat natura. Sunt cam 11 km din stațiune. E ceva de urcat. Pe jos, fac în jur de 3 ore. Drumul este de pământ și piatră până sus în vârf. Spun vârf, dar de fapt este un platou, foarte asemănător celui de pe Vlădeasa. O poză spre comparație.
Am scris acest articol deoarece mi-am amintit recent de traseele încercate pe bicicletă prin zonă. :)) Râd pentru că acum mi se pare comică aventura, mai ales după efortul depus.
Pe la jumătatea lui iulie, cum ziceam, am făcut traseul Muntele Băișorii – Muntele Mare. Pentru că am ajuns de dimineață devreme pe vârf, m-am gândit ce bine ar fi de aș ajunge și la rezervația Scărița-Belioara tot acum. De sus, de la unitatea militară se vede în depărtare rezervația și îți lasă impresia că se poate face relativ lejer. Nu e chiar așa.
Cum mă uitam eu așa mi se părea că dacă aș lua-o direct printre jnepeni aș ajunge mai rapid la rezervație. Ce idei vin omului câteodată…
Cum m-am îndepărtat de drumul pietruit și am intrat prin vegetație am fost nevoit să și renunț la pedalat. Unde să merg pe bicicletă prin iarba înaltă? Bine, hai că nu e asta o așa mare problemă. Iau bicicleta în spate o vreme, că doar și ea mă cară pe mine. Zis și făcut.
Problema a fost că după câteva minute de mers eram deja ud leoarcă la picioare din cauza mușchiului plin de apă din zona mlăștinoasă ce se întinde pe suprafețe mari între Vârful Muntele Mare și Scărița-Belioara. Nasol, deși de zile întregi era soare și vreme bună. A trebuit să renunț deoarece pe lângă apă, jnepenii erau tot mai deși și mă zgâriau binișor. Great!
Așa că renunț la drumul ’’ca Vodă prin lobodă’’ și mă reîntorc în stațiune. Returul plăcut și mult mai rapid.
Aici am discutat la barul existent cu cineva care mi-a indicat marcajul cruce albastră. Nu-l știam, dar pe loc am decis să reîncerc. Păi, deși venisem de data aceasta doar să fac traseul pe bicicletă până sus pe vârf, îmi rămăsese timp berechet. Urma să mă reîntorc cu mașina doar seara acasă (cu bicicleta în portbagaj, că așa venisem până în stațiune). Cum să nu încerc?
Deci, cum aveam timp destul și nu eram prea stors de energie, era o idee bună. E frumos la Scărița și rețin că văzusem acum mulți ani o floare de colț. Mi-era dor să revăd regina munților.
Prin urmare, sus pe bicicletă și start la pedalat. Problema a fost că am ales o altă cărare (indicată de barman) ce m-a dus la o înfundătură. M-am chinuit să împing bicicleta la un moment dat printre brazi pe o pantă grea, doar să ajung la drumul pietruit care în final m-a scos la Șesul Cald, zona bazei Buscatului, unde e pârtia de ski. Am ajuns pe unde trecusem mai devreme la prima plimbare. Eram cam debusolat deoarece nu vedeam nicăieri marcaj cu cruce albastră. Mă tot învârt prin zonă și la un moment dat văd pe cineva care-mi indică pe unde să o iau.
Părăsesc drumul pietruit, pedalez prin iarbă și reușesc să văd un marcaj. Super! Era aiurea să fi venit pe bicicletă iar și să rămân blocat pe aici. M-am bucurat și acum trebuia doar să țin traseul.
Ce mi s-a părut ciudat după doar 2 minute e că traseul tot cobora și devenea dificil rău. O vale super abruptă, plină de pietre și bolovani, asemănătoare unui ogaș secat. Conform hărții mentale ce o aveam și știam bine asta, traseul era obligatoriu să o ia în sus și tocmai în direcția opusă. Hmm.
Mai cobor puțin, deja mai mult pe jos pe lângă bicicletă, atât era de abrupt. Marcaj nu vedeam nicăieri. Semnal la telefon, nu. M-am tot învârtit dar în afară de niște vaci ce pășteau fără vreo grijă și o mierlă gulerată nu am văzut nimic.
Ce să fac? M-am dus la vale mai departe să văd pe unde ajung, că habar nu mai aveam unde mă aflam. Am crezut că rup ”căluțul” la coborâre. Mai mă dădeam jos, alunecam, mai mă urcam pe bicicletă – adrenalină pură. Bolovani cât casa. Exagerez, dar era nasol de tot drumul. Dar fost și interesant, pe alocuri fain, mai ales că într-un final am ajuns la o cărare pietruită. Dar marcaje tot nu se vedeau. Eram în mijlocul pădurii, habar nu am unde, dar faptul că era poteca pietruită era semn bun, iar natura o splendoare.
Am urcat o serie de pante, plimbare și pe jos, mâncarea o terminasem (de frustrat, nu de alta :P), apă puțină și eu tot nu știam pe unde sunt. :))
Cred că mi-a mâncat peste o oră și jumătate tărășenia asta, de nu chiar două. Dar ca în toate poveștile bune, la un moment dat mi s-a părut că aud o mașină. Mă urc rapid pe bicicletă și pedalez la deal vârtos, ca să realizez că traseul m-a scos undeva la vreun kilometru mai jos de stațiune. Era de așteptat, după atâta coborâre. Am înțeles ulterior că prin zonă sunt multe trasee căci oamenii le fac de voie, de nevoie…
După ce am urcat pe șosea iar în stațiune, mi-am încheiat socotelile cu pedalatul pe ziua aceea. Partea plăcută a fost că am întâlnit un exemplar frumos de viperă berus. Partea neplăcută, fusese călcat de o mașină deoarece îi era spart puțin abdomenul și se chinuia. Câteva poze rapid pe marginea drumului și apoi i-am curmat suferința că mi-era milă de reptilă. Totuși, fazele astea îmi amintesc mereu că am văzut nenumărați șerpi căzuți victime șoferilor. Atenție la condus!
Revenind la subiect, nu am reușit sub nici o formă să găsesc traseul spre Scărița-Belioara. Poate mai încerc pe jos. Între timp am ajuns la rezervație, mai bine spus chiar lângă ea, dar pe partea cealaltă, dinspre Valea Arieșului.
Sunt zone frumoase prin Apuseni, unele excelente de mers pe bicicletă. Trebuie doar să fii pus bine la punct cu hărțile, că nu merge mereu cu intuiția. Asta dacă nu vrei să riști nimic sau să depui eforturi fără succes, deși chiar și așa tot te poți bucura de natură.
No Comments