Munții Călimani – către Vârful Bistriciorul
Prin Munții Călimani n-am făcut drumeții până recent, deși am trecut pe lângă ei de câteva ori. Dar la început de an văzusem niște poze cu Vârful Bistriciorul la cineva și mi-am propus să fac și eu o excursie până acolo. Nu mi-era stabilit foarte clar să ajung pe Bistricior deoarece veneam după o perioadă mai lungă de stat acasă din cauza unor probleme de sănătate. În plus, ninsese recent așa că nu știam cum și cât e stratul de zăpadă. Pe deasupra, n-am rachete de zăpadă căci am tot amânat să-mi iau, așadar și aspectul acesta era un potențial impediment în atingerea vârfului. Rămânea să văd la fața locului cum se prezintă muntele.
Munții Călimani fac parte din Carpații Orientali și știu de la școală că sunt munți vulcanici. Cel mai înalt punct al lor este de 2100 de metri în Vârful Pietrosul Călimanilor. În Munții Călimani se află cel mai mare masiv vulcanic stins, din țara noastră.
Pentru la vară mi-am propus să ajung iar prin zonă, pentru a urca pe Pietrosul Călimanilor și pentru a vedea Cei 12 Apostoli. Știu că unul dintre apostoli e de fapt un sfinx, formațiuni ce mi s-au părut interesante mereu. Până acum doar Sfinxul de la Topleț, cel din Bucegi și cel din Ciucaș i-am văzut. Dar să revenim.
Traseul spre Vârful Bistriciorul începe de la coada lacului Colibița, din satul Mița. Marcajul este triunghi albastru.
Eu am ajuns aici într-o duminică pe la vreo 8 dimineața, căci pornisem devreme de acasă, la ora 5 și ceva. Vremea se anunțase bună în prima parte a zilei. Era zăpadă peste tot și peisajele arătau frumos. Drumul de la coada lacului este forestier, accesibil cu mașină normală. Cred că sunt vreo 5-6 km de drum forestier care merge paralel cu Valea Colbului în stânga. Se merge până la indicatoarele de lângă clădirile părăsite din poza de mai jos. Aici am făcut dreapta și mi-am ales un loc unde am parcat mașina.
De la clădirile părăsite traseul este destul de accentuat. Pe alocuri sunt porțiuni cu rădăcini și gheață la început, în rest doar zăpadă. Aceasta fiind proaspătă nu era alunecoasă, am putut înainta destul de normal.
După vreo 2 ore de urcat am ajuns într-o poiană unde am tot făcut poze. Mi s-au deschis aici panorame deosebite spre Colibița.
Sunt multe puncte de belvedere în Munții Călimani. Lacul Colibița se vede fain și de mai sus pe traseu. Seamănă destul de tare cu Lacul Beliș văzut de pe pârtia de la Mărișel.
Vârful Bistriciorul are o altitudine de 1990 de metri și traseul spre acesta este destul de solicitant. Sau cel puțin, așa mi s-a părut mie ținând cont că nu eram așa în formă. Diferența de nivel e aproape 1200 de metri, deci e ceva de urcat.
Pe indicator scria durata traseului 3 ore și 5,5 km de parcurs. Aceștia sunt timpi de vară. Eu am făcut 3 ore și jumătate până la cabana Salvamont, care se află chiar la poalele Bistriciorului. Evident cu pauză de mâncat, pozat și admirat natura.
De pe traseu se văd spectaculos și Munții Rodnei. În pozele de mai jos se poate identifica Pietrosul Rodnei.
Să vă arăt și o poza cu Vârful Ineu, tot din Rodnei, pe care am urcat astă-vară.
Din când în când mai părăseam poteca ca să-mi caut poziții de pozat. În unele locuri zăpada îmi ajungea până la fund. Nu era așa frig, cerul se înseninase iar vântul nu sufla, aspecte ce mă bucurau.
Văzând zonele astea, am înțeles de ce se numește Bistriciorul ”Perla din Munții Călimani”. Peisajele sunt superbe. De pe vârf cred că se vede totul excelent pe vreme bună.
Razele soarelui picau fain pe brazii dimprejur și gheața formată pe unele plante mi s-a părut că merită imortalizată.
Din poiana menționată am urcat o altă oră până la cabana Salvamont. Am intrat puțin înăuntru să salut oamenii care erau aici și să-mi anunț intențiile. După o pauză urma să încerc să urc pe vârf. Cabana se află la 1660 de metri altitudine.
Am stat la povești câteva minute cu salvamontistul și acesta mi-a recomandat să nu încerc să urc pe Bistricior. Cică toți care încercaseră și în ziua precedentă să urce făcură cale întoarsă. Ca și mine, niciunul nu avea rachete de zăpadă.
În schimb reușise să urce un tip pe schiuri de tură până în creastă. L-am surprins chiar când cobora. Ulterior urma să înțeleg ce diferență mare e între mers doar cu bocanci și mers cu rachete sau pe schiuri de tură.
Cineva de la cabană fusese doar puțin mai sus, cu rachete în picioare și susținea că se afunda în zăpadă până la genunchi cu tot cu rachete. Am zis în sinea mea că trebuie oricum să încerc să urc. Măcar să știu că am încercat.
Așadar i-am salutat pe oameni și am pornit în urcare spre creastă. Zăpada pe alocuri trecea bine peste genunchi și ținând cont că am 1,87 vă cam puteți da seama că înaintarea nu era chiar ușoară.
Mă înfundă râsul și acum când îmi amintesc. Păi abia am făcut 200 de metri că deja mă afundam în omăt până peste genunchi la fiecare pas, uneori chiar până la șold. La 100 de kg nu e chiar simplu. De vreo 2 ori am intrat în zăpadă efectiv până la brâu de n-am putut ieși afară. A trebuit să mă rostogolesc să pot scăpa și la orice pas eram afundat iar… No, ce-i de făcut?
O bucată de cărare oarecum era făcută, dar până sus se anunța a fi coșmar de-a dreptul în asemenea ritm. Cred că m-ar fi prins noaptea chinuindu-mă să urc. Așa că a trebuit, cu regret, să renunț la ascensiunea finală. Din atâtea drumeții făcute a fost prima dată când a trebuit să renunț și asta doar din cauza zăpezii. Nu mi-a picat bine. 😛
Este clar că unele urcări depind total de grosimea stratului de zăpadă și de calitatea acesteia. Fără echipament adecvat nu prea are sens să încerci că doar faci dintr-o pasiune, chin inutil. Vom reveni.
Și după ce am încercat eu și am ’’arat’’ terenul pe acolo vreo jumătate de oră au ajuns la cabană alți cutezători. Toți fără rachete. Chiar i-am urmărit pe câțiva și mă distram că făceau un pas-doi și dintr-o dată se afundau în zăpadă adânc. Unul era mai mereu în genunchi și cu mâinile în zăpadă. În 4 labe, ce mai… Era chiar caraghios. Mă întreb oare cum arătam eu, că în afară de cel ce urcase pe schiuri devreme și un al doilea ce fusese chiar înaintea mea, nu mai fusese nimeni în ziua aceea. Am avut onorarea să mă zbengui prin zăpadă cum am vrut. Mda… :))
Cât am stat acolo s-au întors toți înapoi, evident. Aș fi fost curios dacă până la final ar fi reușit vreunul…
După alte povești cu cei de la cabană plus alți turiști care tot ajungeau aici, am decis că e timpul să cobor. Așa că m-am pornit agale înapoi spre mașină. Cam aici fusese limita pentru prima ieșire în Munții Călimani.
Pe traseu m-am mai oprit din când în când pentru poze, pentru pauză de masă și apă. Am transpirat în tura asta ca un cal de curse.
După aproximativ 2 ore am ajuns la mașină și am pornit la drum spre Giumalău. Urma să înnoptez la poalele Giumalăului iar a doua zi dimineața să urc pe vârf. Dar despre asta voi scrie în alt articol. 🙂
No Comments